Pulbere de har

6d6b06a99d0ecb402264eec3143909db--catholic-art-religious-art

Întoarcerea fiului risipitor, Rembrandt

”…harul este ceea ce face Dumnezeu în, prin și pentru mine în lumea asta”

Dacă știam de la început prin ce experiențe aveam să trec, poate mă concentram pe altceva. Serios, chiar asta aș fi făcut, o luam la sănătoasa.

Dacă știam că harul poate fi trăit doar în eșec, în faliment, în durere, în suferință … ”în vale”, fugeam de rupeam pământul doar să evit capitolul DEPENDENT DE HAR.

Dacă știam că gustul harului e sinonim cu gustul lacrimilor; lacrimi fierbinți care te fac să vrei să dărâmi tot în cale, lacrimi care te țin cu capul plecat de rușine, întins și ghemuit la podea; sigur lăsam experiența asta pe altă dată.

Dacă știam că harul nu poate fi înțeles din picioare, semeț și lipsit de smerenie, ziceam ”pas” la mâna asta, sau cel puțin ”fold”.

Dacă știam că harul nu are nici o legătură cu CINE SUNT EU ci cu CINE ESTE EL, poate nu mă luam la trântă cu el (metaforic vorbind)

Dacă înțelegeam că harul mă vrea așa cum sunt, dezbăcat de cine sunt, gol de orice posesiune, gol de mine, plin de nimic. Fără impresii, fără nimic. Eu, gol și atât. Poate că nu alegeam ”cea mai bună variantă a mea” și rămâneam cuminte în banca mea.

Acum? Acum sunt în procesul acceptării.

Accept că harul este ceea ce face Dumnezeu în, prin și pentru mine în lumea asta și că El nu este dependent de mine.

Înțeleg că harul nu vrea cea mai bună variantă a mea să iasă în evidență, ci toată disponibilitatea mea, pentru ca El să iasă în evidență în mine, prin mine și pentru celălat.

Observ că harul nu este un simplu ”dar nemeritat”, el este tot ceea ce face Dumnezeu prin Domnul Isus, iar ceea ce a făcut Domnul Isus a fost și este manifestul caracterului Lui.

Mă întreb, ca orice muritor: ”la ce întrebare răspunde harul?”

Evident, aici nu e vorba de mine, e vorba despre el și El, sau doar despre El și cum se manifestă. Unii gânditori propun: ”Ce poate face el cu mine?”, ”Cum mă transformă?”, În ce mă transformă?, Știu Cine e sursa lui, dar care e scopul harului? La ce e bun harul? Cui folosește, mie sau Lui?

Din câte am observat, cel puțin asta funcționează la mine: 

Harul îmi dă putere să mă ridic din eșec, să îmi șterg lacrimile și s-o iau de la început, din nou și din nou.

Fără conștiența faptului că sunt om, că e dreptul meu să greșesc și obligația mea să-mi asum greșeala, la ce folos?

Fără certitudinea falimentului și a incapacității mele de e reuși de unul singur, fără curajul nebunesc de a-mi cere iertare, sunt pierdut și lipsit de ”viață și libertate”.

Harul mă ia din faliment și-mi arată că toată datoria mea a fost plătită, mai mult, că Tatăl meu este cel mai bogat din univers, că țin în mâini testamentul Lui, că sunt moștenitorul Lui de drept și că nu se va răzgândi vreodată; sigur și fără dubii.

Harul îmi arată că indiferent cât de jos sunt, Tatăl meu se uită la mine cu respect, cu bunătate, cu milă, cu înțelegere, cu compasiune și cu dragoste. Astea nu le-am putut învăța din picioare, eram prea sus pentru El.

Harul e ceea ce face bunătatea Lui.

Cum răspund eu la tot ce face El? Nu pot să nu mă întreb: ”Ce vezi la mine?”, ”De ce mai stai când știi că o s-o dau în bară din nou?„ ”Nu Te-ai săturat de mine?”, ”De ce ești atât de bun?” ”Știi cine sunt, de ce nu pleci?” ”Nu ai nevoie de mine, de ce ești lângă mine de fiecare dată?” et cettera.

La toate, singurul răspuns care-mi trece prin minte e: ”Așa sunt Eu, plin de bunătate, de răbdare, înțelegere și dragoste. Sunt încet la mânie și gata să iert. Singura Mea intenție față de om este bine, gânduri de pace și de bucurie”.  

Acum, pieptul Tatălui meu e tot ce mai vreau și locul în care mă simt în siguranță, indiferent de epuizare, lipsa mâncării sau a îmbrăcămintei. Palmele Lui, care sunt tot ce am nevoie mă primesc și sunt deschise, special pentru mine.

Ele mă vor și sunt săpat în ele, acolo am fost înainte să fi fost în genunchi.

Sincer, sunt în cea mai incipientă formă de descoperire a Ta.

Mă ierți, sunt stângaci, timid și speriat.

Mă șochezi. Te credeam altfel.

Mulțumesc!

🙂

 

 

 

 

 

Reclame

Lumea din fiecare și fiecare în lume…

Opera Snapshot_2018-05-28_225158_www.google.ro

Mă uit la mine și la toți cei care mă înconjoară, observ un fenomen, de fapt cred că e un principiu: ”fiecare persoană e o lume, care trăiește în lume, flămând după sens, acceptare și siguranță”

Mă apropii să văd mai bine, nu e vorba de o categorie de oameni, ci toți, toți oamenii avem nevoie de sens, acceptare și siguranță. Ce ne complică? Din punctul meu de vedere? … noi înșine. O să explic.

Pe când eram adolescent și visam, mare, nu de multe ori am fost bătut și umilit pentru visurile nesimțite și extraterestre pe care le aveam. Visam să ajung la liceu și să termin o facultate, să scriu istorie și să las ceva bun în urma mea. Visuri nebune pentru gândirea din anii 1990.

De multe ori am luat bătaie pentru că, spuneau ceilalți mai mari decât mine din casa de copii, ”te dai mare că ești mai bun ca noi la învățătură?”

Anii au trecut și am posibilitatea să-i studiez pe ”cei mari” cu care-am crescut. Paradoxal, niciunul nu a terminat liceul, se luptă cu supraviețuirea și trăiesc de pe o lună pe alta. Mi-e milă de ei. Mă uit la cei care au reușit, îi studiez și mă întreb: ”ce fac ei de reușesc, iar ceilalți nu?”

Desigur, sunt mulți factori care concură la succesul sau eșecul unei persoane, dar ca observație generală, apropare toți cei care-au reușit în tot ce și-au propus, au visat, au muncit pentru visul lor și nu s-au oprit din muncă și visat oricât de jos sau multe eșecuri au întâmpinat. ”Ușor de zis, greu de făcut” ai spune.

Când ai un vis care te macină și te ține în priză zile și nopți, nimic nu te poate opri să-l realizezi. Nici foamea, nici încercările vieții, nici lipsa unui loc unde să dormi și nici măcar persoanele care nu cred în tine.

Știi ce făceam eu când aveam parte de ”suporteri” de genul ăsta? Mă încăpățânam să le demonstrez cât de tare se înșeală. Aveam o satisfacție uriașă să mă uit la fețele lor și să îi văd plini de uimire, să le citesc expresivitatea fețelor și să mă bucur că s-au înșelat.

”Ce legătură are asta cu lumea din fiecare?”, te întrebi.

Suntem diferiți, am crescut în medii diferite, de părinți diferiți sau deloc, în familii, comunități, națiuni și continente diferite și totuși toți suntem flămânzi după sens, acceptare și siguranță.

Dacă mergi în Congo sau Vietnam, toți vor aceste trei valori. Dacă vii în România și treci pe la Israel, Siria, Egipt, Turcia, Suedia, Australia, USA, Letonia, Estonia sau Groenlanda… toți oamenii sunt flămânzi după sens, acceptare și siguranță.

Hai să le dezbrăcăm de conținut, vrei?

  1. Despre SENS”     – Care este scopul pentru care trăiești?
  2. Despre ACCEPTARE     – ”De unde îți extragi identitatea?”
  3. Despre SIGURANȚĂ     – ”De ce/cine îți este frică?”

Întrebări de bun-simț și aparent simple, nu? Întrebările astea mi-au mâncat zilele și neuronii, m-au deprimat și mi-au fost obezi care mă făceau să mă târăsc în mocirla nesiguranței, a fricii, a respingerii, a vinovăției și a îngrijorărilor, a deprimării și a eșecului fără speranță.

  1. Credeam că PERFORMANȚĂ+RELIZĂRI=SENS așa că am început să-mi număr diplomele, contul, hainele, papucii, mașinile și toate posesiunile. Mă uitam la toate și nu aveam niciun motiv pentru care să continui.
  2. Aveam impresia că ÎNFĂȚIȘARE+ADMIRAȚIE=ACCEPTARE, până acolo că eram obsedat de mine și cum arăt. Strigam la oricine-mi spunea că nu sunt frumos și demn de admirație, apoi mergeam în baie și plângeam din cauza singurătății, a faptului că mă consideram un bărbat urât, cocoșat și slab.
  3. Credeam că STATUT+RECUNOAȘTERE=SIGURANȚĂ și am început să fac fapte pentru care ”trebuia” să fiu recunoscut, am început să fiu obsedat de ideea de „a fi cineva” stfel încât să-mi recunoscut statutul. De fiecare dată refuzam să merg acasă pentru că nu aveam de ce s-o fac, tot ce eram eu, era de fapt recunoașterea și statutul pe care-l aveam.

Recunoști firul poveștii? Seamănă cu a celor mai mulți pe care-i cunosc și sunt sinceri.

Îți spun ce mi-aș spune mie, dacă ar fi să îmi dau sfaturi: ”Că-ți place sau nu, ai fost creat să ai sens, să fii acceptat și să fii în siguranță doar în Isus Cristos; în afara Lui (Isus Cristos) nu poate exista sens, acceptare și siguranță”

Când ai SENS, ești conștient de valoarea ta, ești cel mai potrivit pentru visul tău și ești plin de speranță, pentru că este visul tău și dacă îl încearcă altcineva o să-l strângă papucii. În Cristos ai valoare, ești perfect și plin de speranță.

Când ești ACCEPTAT, nu te mai simți respins, neiubit sau murdar. În Cristos ești acceptat exact așa cum ești.

Când ești în SIGURANȚĂ, nu ești singur, nu te simți abandonat sau fără protecție. Știi că nu ți se poate întâmpla nimic și chiar dacă s-ar întâmpla, ai puterea s-o iei de la 0. Cu Cristos nu ești singur, El nu te abandonează și ești în siguranță.

Că-ți place sau nu, este adevărul. Îl poți accepta sau poți încerca în continuare, disperat, să înlocuiești toate astea cu substitute (bani, putere, sex, faimă etc). În ceea ce mă privește, am obosit să mă prefac că sunt bine, fericit și plin de încredere. Nu mai vreau!

 Ca să nu te încurc prea tare cu existențialismul, te rog să mai primești un gând: ”fiecare om e o lume, care trebuie să trăiescă printre oameni, într-o singură lume”

Fiecare persoană are concepții și prejudecăți, de cele mai multe ori false. Temeri și nebunii. Principii personale, adevărate sau false. Așteptări și dezamăgiri. Sistem de gândire propriu și așteptarea că toți ceilalți vor înțelege exact de gândim. Tabieturi și limite pe care le vrem respectate. Reguli de conduită proprii și personale pe care le știm doar noi.

Tot ceea ce ești și tot ceea ce vei fi te face să fii o lume, un unicat și un special.

În tot universul ăsta nu mai există și nu va mai exista cineva ca tine! 🙂

Totuși, cum reușim să trăim unul cu celălalt? Ce ne motivează să ne lăsăm ”lumile„ invadate de alte „lumi”, pentru binele unei singuri lumi?

Când ai ascultat ultimul ciripit de păsări? Cand ai mângâiat ultima dată firele de iarbă, frunzele sau scoarța de la vreun copac? Când te-ai oprit ultima dată să miroși o floare? Când ai renunțat la telefon pentru o plimbare? Când ai renunțat să asculți o bîrfă? Când ai stat pentru adevăr ultima dată? … Când ai trăit, TU, ultima dată? Când ai fost fericit ultima dată? …

Părerea mea este că suntem creați să fim antrenați și angrenați de câteva principii generale, care se aplică particular, toate cu același scop, dragostea.

Neaplicarea acestor principii ”învechite” și lipsite de ”actualitate” ne fac să regresăm într-o lume plină de egoiști, narcisiști, hoți, mincinoși, curvari șamd.

Propun un ”regres” al omenirii, un pas înapoi (sau mai mulți) la cele vechi. Să ne întoarcem la bunul-simț și la valori. Există viață și fără Facebook, Instagram, Whatsapp, Snapchat, Wireless, etc.

Familia are nevoie de tați și mame prezente în casele lor, prezență bazată pe efort, sacrificiu, integritate, empatie, siguranță, confort emoțional, iubire, iertare, bunătate, viziune și acceptare. Copiii au nevoie de reguli ferme, clare și simple. Reguli care să fie, în primul rând, respectate de tați și mame.

Societatea are nevoie de membrii corecți și cărora să le pese de ceilalți din jur.

Avem nevoie de tine să fii OM!

Să fii o lume independentă, care alege să trăiască  împreună cu mai multe persoane interdependente, într-o lume dependentă, dar independentă.

Cu gânduri bune,

Un prieten

 

 

Ce NU este DRAGOSTEA?

În astă contemporaneitate în care este vorba despre ”mine”, ”eu” sau ”al meu”, se impune întrebarea: Ce este sau ce nu este dragostea?

Ca să știu ce NU este dragostea, trebuie să aflu ce este ea, nu?

Nota Bene! Nu filosofez de dragul singurului neuron odihnit, sau pentru că am vreo teamă legată de ”afacerea” asta. Deloc. În schimb, am impresia că trăiesc într-o societate confuză, care, că-mi place sau nu, depune tot efortul să mă convingă ce este sau ce nu este adevărul.

De ce caut să-mi complic viața cu ”întrebări existențiale”, în loc să trăiesc, pur și simplu?
Pentru că am impresia că acest ”ceva” (dragostea) pare atât de important încât nu mai rezist fără să nu-mi bag puțin nasul în oala ei. 

Mai mult, am impresia că totul se învârte în jurul ei. Oameni care speră să iubească, să fie iubiți, să fericească și să fie fericiți. De ce e așa? Emoția și încărcătura lui ”te iubesc”.

1. Din punctul meu de vedere, am convingerea că dragostea este o trăsătură de caracter. Ea nu poate fi ceva ce ”se naște” din nimic. Altminteri, tot nimicul ar fi dragoste (irațional), dar dragostea poate face din nimic … frumos, culoare, viu, lumină, cărare etc.

2. Mai cred că ”coloana vertebrală” a dragostei este incapcitatea ei de a trăi pentru sine. Ea nu poate să fie egoistă. Nu doar că nu poate, nu știe. Mintea ei nu poate concepe o asemenea ”absurditate”. E ca și cum ai cere unei mame care își dorește un copil cu toată ființa ei, ca după ce l-a născut, să nu-l alăpteze. Ar fi absurd. Te-ai trezi cu toată bucătăria (oale, veselă, scaune) în cap dacă i-ai cere așa ceva (cum să nu se dedice copilului?).

3. Am mai văzut la oamenii care se iubesc, pe bune, că au răbdare unii cu alții. Măi, ca și cum nici o problemă nu e suficient de mare să-l facă pe omul acela să nu o ia în brațe sau să nu facă vreo glumă bună de pe urma boacănei. Că se așteaptă și se încurajează reciproc în dezvoltarea personală. Că își fac timp unul pentru celălalt, intenționat.

4. Ai putea confunda ”a iubi” cu stoicismul. Dar aici e altceva, când iubești, parcă suferințele sunt alfel. Au sens. Ca și cum, în loc să rupă, ele țes. Te-ai aștepta să te saturi, dar nu. Stai acolo, pe front. Ești legat, voluntar, de omul în care ai găsit motive.

5. Am mai descoperit că este loială. Sub nici o formă nu o poți corupe sau manipula. Este ceva cu ”ea” (dragostea) care te ține la fileu și te obligă la dedicare, asumare și responsabilitate. Îți spune: ”eu nu știu să abandonez!”

6. Ce mă mai atrage la ea este că nu o poți falsifica și nici cumpăra. E pe bune sau deloc. Nu o poți mima. Și dacă o faci (mimezi), o iei pe coajă de-ți sar fulgii. Mi se par atât de stupide încercările ”vrăjitoarelor albe”, dar și clienții lor, care cred că dețin formula ”îndrăgostelii”, eu aia numesc manipulare, dar e un alt subiect. Ca și cum dragostea ar fi o rețetă dintr-o carte cu bucate.

7. Ce e și mai fascinant la dragoste; îmi pare a fi capabilă de sine stătătoare. Nu are nevoie de nimeni pentru a exista. Ea există și punct. Ai opțiunea s-o accesezi, în termenii și condițiile ei, sau ai opțiunea s-o respingi. Îmi pare rezonabil să afirm că ingineria umană este concepută să funcționeze cu ajutorul ei, nu învers. E un punct de vedere.

8. Da, ea este plină de respect și decență. E plină de demnitate și de încredere. Nu te ia la mișto și nici nu te umilește. Nu e vulgară și nici nu-ți face cu ochiul pe după vreun colț. Poți sta liniștit, vulnerabil și dezbrăcat de tine în fața ei, te va trata cu aceeași demnitate. Ea nu știe să facă așa ceva. Am încercat s-o fac să fie obraznică și m-am trezit penibil.

9. Hărnicuța de ea! Dragostea e o woorkaholică! Muncește până îi sar capacele și asta o face cu drag, responsabilitate, cu și pentru celălalt. Ea e o acțiune. Nu te lasă în pace. Îți pune sângele în mișcare.

10. Și da, singura intenție a dragostei este să facă bine! Oricum o dai cu ea, tot bine îți iasă. Te uiți la ea și ți s-a și dedicat, să-ți facă bine. E adictivă, incurabilă și transmisibilă. Dintre caracteristicile-i fundamentale, înțeleg că te molipsește și, odată gustată, mai vrei, din nou și din nou. Dar nu e ca un drog, care în sine e rău și un substitut. Poți fi un drogangiu de dragoste și nu vei muri de supradoză, dimpotrivă, vei ”infecta”.

Ce NU este ea (dragostea)?

1. Nu e un sentiment, clar! De ce nu e un sentiment? Pentru că sentimentele se nasc ”din ceva”, ele sunt rezultat, nu scop (cel puțin așa ar trebui să fie). Nu poți iubi ”că așa îmi vine mie” sau ”că așa am eu chef”.

2. Nu e un mod de a cere. Dimpotrivă, e un mod de a da și a face, pentru celălalt.

3. Nu e leneșă, certăreață sau supărăcioasă. Nu. Ea nu știe să fie așa. Nu e natura ei. Am descris mai sus care e natura ei.

4. Nu e nerușinată, lacomă sau cu gânduri machiavelice. Nu.

5. Nu e mincinoasă, lăudăroasă sau manipulatoare.

Închei, dar nu te las așa ușor. Vreau să știi că nu am pretenția să mă crezi sau să contest convingerile tale. Ce scriu este ceea ce cred, dar care poate suferi modificări. M-am tot modificat până acum și mi-am format convingerile astea din aplicarea mai multor principii. Principii care nu-mi aparțin.

So, te rog să nu mă crezi pe cuvânt. Caută răspunsuri și testează-le până ajungi la adevăr, pentru că orice afirmație care are pretenția de adevăr trebuie să poată suporta punerea ei în practică.

Cu gânduri bune,
Un prieten

Despre FLUTURAȘI și GUVERNE

Poți influența continente.

Ca orice român, am așteptat fluturașii; nu fac referire la fluturi (insecte foarte frumoase) și nici la ”fluturi” (când te îndrăgostești) ci la fluturașii de salariu.

Datorită principiilor care-mi guvernează viața, nu voi posta o poză cu fluturașul de salariu și nici nu voi aduce critici Guvernului Dăncilă prin soluția doamnei ministru Vasilescu Olguța Lia. Nu, nu acesta este mandatul meu. Respect deciziile superiorilor, chiar dacă nu sunt de acord cu ele.

În schimb, pentru că sunt român, creștin, lider și într-o poziție de influență, vreau să ”influențez pozitiv și proactiv” mediul în care funcționez. Cu asumarea nemulțumirii unora.

REALITATEA

E drept că sunteți nemulțumiți, supărați și speriați.
E drept că trăim vremuri tulburi, nesigure și fără viziune.
E drept că societatea nu mai are încredere în reprezentanții ei din forurile decizionale.
E drept că lipsește respectul guvernaților pentru guvernanți.
E drept că s-a furat, se fură și se va mai fura.
E drept că au fost, sunt și vor mai fi corupți în lume.
E drept că se manipulează.
E drept că multe persoane publice sunt condamnate pentru fapte nedemne de funcții publice.
E drept că se lucrează sub capacitatea normală. (bornout)
E drept că s-a mințit, se minte și se va minți în continuare.
E drept că nivelul de trai depășește capacitatea unui salariu mediu de a trăi decent.
E drept că sunt foarte multe persoane afectate de decizii luate ”din pix”.
E drept că sunt mulți cei care suferă.
Da, aveți dreptate! Aceasta este o parte a realității.

TOTUȘI

O altă parte a realitatății contravine ”normalului” și ne cere/PORUNCEȘTE: Să respectăm autoritățile.

Chiar dacă autoritatea se numește, generic, Guvernul Dăncilă, Tudose, Grindeanu, Cioloș, Ponta et cettera.
Președintele PSD (Partidul Social Democrat) domnul Dragnea Liviu, Președintele ALDE (Alianța Liberarilor și Democraților) domnul Tăriceanu Popescu, Președintele PNL (Partidul Național Liberal) domnul Orban Ludovic, doamna Prim-ministru Dăncilă Viorica, doamna ministru Vasilescu Lia, fiecare ministru, Președinte de Consiliu Județean, Primar, Consilier, Polițist, Jandarm, Profesor, Educator, Director, Părinte et cettera.

Totuși, tot ce este autoritate este permisă de Singura autoritate din Univers, Dumnezeu. Nimic nu se întâmplă fără ”OK-ul” Lui. Chiar dacă El nu este de acord cu administrarea cu răutate (minciună, hoție, etc) a mandatului, fiecare persoană are libertatea să aleagă ce face în timpul mandatului lui (vieții), urmând să răspundă pentru fiecare acțiune, bună sau rea.

CE ESTE DE FĂCUT?

Urmărește binele (fii corect, implică-te, respectă, fii de încredere, muncește, ajută etc) României, indiferent că ești sau nu de acord și roagă-te Domnului pentru țară!

DE CE?

Ca să fii fericit! Fericirea ta este legată de fericirea țării, județului, localității în care locuiești. Nu poți fugi de asta.

ȘI CU ”ĂIA”?

Roagă-te pentru ei, pentru sănătatea lor, pentru familiile lor, pentru înțelepciune, pricepere, empatie, încredere, respect! Este cine să-i condamne, nu e treaba ta asta.

(”Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru* împăraţi şi pentru** toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea. Ezra 6:10; Ier 29:7; ** Rom 13:1; Lucrul acesta este bun* şi bine primit înaintea lui** Dumnezeu, Mântuitorul nostru)
1 Tim 2:1-3

NIMENI nu poate schimba lumea în bine afară de Dumnezeu!
Doar El știe cum să facă asta. Doar El are instrumentele necesare și știe cum să le folosească. Acel instrument ești tu, dar nu poți face ce vrei, ci trebuie să facem ce trebuie.

Persoanl, am încredere că El este pe tron, nu este surprins de tot ce se întâmplă, speriat, îngrijorat sau în pană de idei.

Sunt convins că nu L-a luat prin surprindere nici posibila criză, nici bursa, nici bitcoin, nici cutremurele, nici foametea, nici amenințările nucleare, nici veștile de război … nimic!

CE FAC EU?

Mă rog pentru lume, Europa, România, autoritatea Executivă, Legislativă și Judecătorească. Mă rog pentru cei de sus pe care mi-i amintesc, pentru județul Timiș și conducerea lui. Mă rog pentru Timișoara și conducerea ei. Mă rog pentru DGASPC-TIMIȘ și conducerea ei. Mă rog pentru Centrul pe care-l conduc, educatori și copii. Mă rog pentru mine, familia mea și pentru tine. Da, asta sunt mandatat să fac!

CE POȚI FACE TU?

Ai libertatea să alegi:
1. Poți alege să înjuri pe toată lumea, să blestemi, să cauți vinovați și să-i pui la zid (chiar dacă merită asta). Să bârfești, să furi, să minți, etc.
2. Poți alege să faci bine (ce trebuie) și să-ți asumi că schimbarea în bine începe cu tine! (slogan al Asociației Bărbaților Creștini)

Cu drag,

Un prieten

 

Ce ai mai scump de oferit? 

ampulheta-do-tempo-wallpaper-3 (1)

Să îți dau o oră, o zi, o săptămână, un an sau zeci de ani din timpul meu, mi se pare cea mai scumpă resursă pe care o am de dat. 

Am auzit odată: „iți dau ce-am mai scump pe lumea asta” . Sună fain, nu?

Fiecare dintre noi putem aprecia sau cântări valoarea, mai mult sau mai puțin corect, anumitor obiecte, fapte sau persoane (chiar dacă e puțin impropriu), dar, câți dintre noi știm „cât cost?”

Se zice că odată, un om de succes ajunge acasă destul de târziu. În pragul ușii, copilul lui îl întâmpină și-l ia în brațe, apoi îi spune: „tati, pot să te întreb ceva personal?” Tatăl, surprins, ii răspunde „desigur, orice” .

„Cât câștigi pe oră?” întreabă pruncul. Tatăl, ușor iritat, îi spune „100 de lei” .

Pruncul, din nou „mai pot să te rog ceva?”. „Sigur”, spune omul de succes.

Stă pruncul nostru și le coace, apoi spune „îmi împrumuți 15 lei, te rog?” , cu capul în pământ, copilul.

Tatăl, mirat, „pentru ce ai nevoie de ei împrumut și nu mi-i ceri? Tot ce muncesc este pentru tine”

 „Tati, am strâns sticle, am dus gunoiul, am spălat mașina, am făcut toate temele și am strâns 85 de lei, mai am nevoie de 15 lei, ca să pot sta cu tine o oră mai mult; vrei să stai cu mine? Am bani.”

Nu știu cum sau ce a făcut în continuare tatăl nostru din poveste, dar un lucru e clar, avem tați prea ocupați, mame prea ocupate și oameni cu prea multe pe cap ca să-și mai poată iubi odraslele.

Văd destul de clar goana asta după lucruri, avere, faimă, putere șamd.

Chiar să le luăm pe fiecare în parte, inima umană nu poate fi satisfăcută de nimic material, chiar nu nu poate fi satisfăcută.

De câte ori nu ți-ai spus „dacă voi avea cutare lucru, voi fi fericit și nu mai am nevoie de nimic?” sau „dacă voi fi cu cutare persoană, voi fi cel mai fericit?” sau „dacă ajung pe podium, sunt cel mai fericit?” șamd

 Să zicem că ai lucrul ăla ești cu persoana aia și stai unde vrei. Apoi, dintr-o dată nu mai ai nimic și pierzi tot, ce mai ai?

Dar dacă lupți 20 sau 30 de ani să ai toate astea, apoi mori a doua zi?”

„Ne batem joc de zeci de ani, apoi, în fața morții cerșim clipe” spune un proverb.

În ce este orchestrata toată umanitatea?

 Care e scena unde se desfășoară omenirea?

Unde îți desfășori planurile, durerea, dragostea, viața?

În ce e ancorata speranța?

Cine poate controla răsăritul și apusul?

Pe ce te bazezi când spui „mâine, data viitoare, mai vedem, o să fie bine, ne mai auzim șamd?”

Îl neglijam și nu știm niciodată când e gata, apoi, mai vrem doar o zi, câteva ore sau minute.

Aș putea să te iubesc cu toate ființa, să te înec în dragoste și să știi că ești vrută, dar, toate astea, nu le pot face în afara timpului.

Aș putea să construiesc cea mai frumoasă casă sau orice altceva, dar, faptul că „fac” (care e important) l-aș putea face să fie pe plan secund în favoarea lui „să fiu” .

Să îți dau o oră, o zi, o săptămână, un an sau zeci de ani din timpul meu, mi se pare cea mai scumpă resursă pe care o am de dat.

Până și dragostea are nevoie de timp. Timp să fie găsită, timp să fie apreciată, timp să fie crescută,  timp să fie întreținută și timp să fie crescândă. Timp să fie consumată. Timp să se odihnească.

Cât cost? Nu știu, dar știu că toată materia nu poate echivala valoarea mea. Dacă ai putea valorifica tot ce e de valoare în lumea asta, tot nu ar fi suficient. La fel e și in cazul tău.

Ce ai mai scump de oferit?

Timpul tău! 

Să-ți dau ce nu poate fi recuperat, să fii alegerea mea numărul unu, să fii prioritate mea numărul unu, să fiu lângă tine „în orice timp” , să împart „timpul” cu tine șamd, mi se pare o dovadă practică de iubire.

Desigur, pot să te iubesc teoretic și iluzoriu. Să nu îți dau timpul, energia, atenția, afecțiunea, îmbrățișare, respect și admirație. Pot. Dar aia nu e dragoste efectivă, e altceva, iar eu nu cred în aia.

Cine sunt (ca om) este format în timp, iar Inventatorul timpului este în timp, dar și în afara timpului, în același timp.

Care e scopul familiei? 

La facultate, doamna profesoară ne propune orice temă dorim „Despre familie” .

Din banca de unde eram, mă uit peste ochelari la profa și-mi spun: „familie, ce-i aia?” .

Se termină cursul și plec îngândurat, mozaicul de pe holurile facultății îmi țin privirile ca prizoniere până la ieșirea din facultate, în parcare și în mașină.

Gândirea mea a fost provocată la a procesa ceva ce nu știe, nu a experimentat vreodată și nici nu înțelege.

Sincer, știu cum arată familii dezorganizate, traumatizate, pline de sărăcie, datorii, probleme de tot soiul și lipsuri cât cuprinde.

Știu cum arată familii divorțate, copii fără părinți, părinți fără copii, soți abuzatori, soții bârfitoare, copii abuzați, soții și fete violate, tați bătuți de proprii copii, copii bătuți de părinți … lista poate continua.

Am văzut și familii faine, unde tații sunt atenți cu soțiile lor, copiii se simt și cresc în siguranță, soții faine, pline de bunătate și cu caracter puternic.

Stau și mă gândesc: „De ce a inventat Dumnezeu familia?” „Care e scopul ei?”

„Unde sunt eu în scopul ăsta?”

Pe lângă capacitatea procrearii și a plăcerii odată cu dragostea pe care o simți față de Ion sau Maricica, care a fost intenția ei?

Dacă iau întrebarea asta din punct de vedere holistic, cred că familia a fost inventată pentru manifestarea reciprocă a dragostei între și pentru oameni, prin asta, oamenii să participe la crearea unei lumi plină cu oameni care se iubesc și sunt buni unii cu alții.

„Mda! Asta sună a chestii SF, Denis, știi?”, ai putea riposta. Pentru un minut îți dau dreptate și mă pun în locul tău.

Răspunsul meu? …

De ce se simt atrași unul de celălalt, Ion și Mărie?

De ce au încredere că ” se vor iubi” și „vor fi fericiți” ?

Ce le alimentează „speranțele” unei relații?

De ce, cei care se iubesc nu-și vor răul unul altuia?

De ce are grijă de copiii lui cel care nu e iubit de majoritatea?

De ce îți pasă de cel pe care-l/care-o iubești?

De ce, în dragoste, cauți să faci bine și fericit pe celălalt?

Cine, ce și unde este Binele?

Cine, ce și unde este Dragoste?

Oricât de subiectiv și egoist sună, nu pot să cred că o familie poate fi fericită, împlinită și completă fără Dumnezeu.

Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie să-L băgăm în seamă, ci pentru că noi suntem din El (invenția Lui) și nu putem fi compleți fără El.

Unde sunt eu în toată „afacerea” asta? Nicăieri.

Nu demult am fost într-un loc drag mie și îmi spuneam: „nu cred că sunt pregătit să fiu soț și tată, cu atât mai puțin să am o familie” . 

Mă uitam la apus și nu reușeam să mă văd în postura de soț și tată. Nu mă credeam capabil.

Un gând blând și suav a venit la mine și mi-a spus: „a iubi este despre celălalt, a fi soț înseamnă să fii concentrat să o iubești pe soția ta, a fi tată înseamnă să fii concentrat pe copiii tăi, a iubi familia înseamnă să te sacrifici de dragul lor”

Stelele reflectau în apă, am uitat că timpul a trecut și s-a înnoptat. Mă las pe spate și mă simt provocat să-mi asum tot ce mi s-a spus, spectacolul galactic mă liniștește și mă aruncă în meditație.

Mă trag înapoi și mi-e frică, încep să plâng și să îmi prezint argumentele care nu pot face plauzibilă teza care mă provoacă: „Doamne, nu știu să iubesc, nu știu să cresc un copil, nu știu să am grijă de o familie; mi-e frică de o așa de mare responsabilitate, nu știu să o administrez”

Același gând insistă și nu se lasă bătut, se pare că „familia” e un topic important pentru El și mine, dar, unul dintre noi doi vrea să fugă de ea și ăla nu e El.

„În dragoste nu există frică” , un alt gând mi se șoptește.

„Cu Mine nu există frică” , insistă gândul.

„Eu te învăț, ai încredere în Mine” , un alt gând.

„Cu Mine, toate lucrurile sunt posibile”, alt argument.

„Eu sunt Dragoste și îți vreau binele și fericirea”.

„Ai încredere în Mine, Eu te-am inventat și știu tot ce ai nevoie, fii curajos!”

Fiecare gând care mi se prezenta mă dezarma de toate argumentele pregătite în mine, mă gândeam: „nu poate să-mi combată argumentele astea” .

O tăcere de mormânt se așterne între noi. Malul care desparte stelele de cer mă face să mă minunez și mă liniștește din nou. Mă uit la ele și îmi plac, e un spectacol universal al cărei Dirijor ești Tu.

„Eu sunt cu tine, în tot ce faci Eu nu te abandonez” , o șoaptă mă încălzește.

Cedez și mă arunc în Tine. Toată bunătatea Ta mă convinge de iubirea Ta față de mine. Îmi pun mâinile sub cap și mă bucur, zâmbesc și meditez: „eu, pot să fiu soț și tată?”

Mă uit în jur să nu mă audă sau vadă cineva și spun bucuros, în șoaptă: „eu, pot să fiu soț și tată?” 

„Adică, ai încredere în mine să iubesc o femeie, să am grijă de ea și să-i fiu soț?”, întreb surprins de bucurie.

” Da”, spune șoapta.

„Ai încredere mine că o să fiu un tată bun, o să am grijă de copiii pe care mi dai, că o să-i educ și o să-i cresc bine?” , altă întrebarea de-a mea.

„Da, am” , ferm.

Pentru că am încredere în Tine, Te cred pe cuvânt și mă conformez. De azi înainte știu, „Dumnezeu are încredere în mine că pot să fiu un soț și tată bun” , iar asta cred că e valabil și pentru tine.

Dumnezeu are încredere în tine că poți să fii un soț și tată bun sau o soție și o mamă bună, iar dacă El spune așa, înseamnă că știe ce spune.

Cu gânduri bune,

Un prieten

Am uitat că uit, da, am uitat! 

Am uitat că uit, da, am uitat!

Am uitat să stau cu mine, la fel, am uitat să stau cu Tine. 

Am uitat să privesc frunzele bătute de vânt, am uitat să observ cărămizile corodate de ploi și ani, am uitat că timpul lasă urme și evenimentele lasă cicatrici.

Am uitat să las adierea de vânt să treacă peste mine, am uitat să mă las purtat pe aripile vântului, am uitat să miros și să ascult greierii cum cântă, am uitat să mă uit la furnici și la toată truda pe care ele o depun.

Am uitat să stau, să mă odihnesc, să privesc și să ascult. 

Am uitat să fiu cu mine, să mă ascult și să tac mai mult. Am uitat să-mi ascult respirațiile, bătăile inimii și pulsul. 

Am uitat că uit, da, am uitat!

Am uitat că fiecare zi e un nou pas sigur spre moarte, am uitat că viața e o clepsidra și că vine ziua când și nisipul meu se va termina. 

Am uitat sunetul de bulgări care lovește într-un sicriu, am uitat durerea față de cineva drag, am uitat pierderea și durerea ei.

Am uitat că durerea-i temporară, temporală și tempomata, am uitat că în durere am învățat cele mai importante lecții. 

Am uitat că uit, da, am uitat! 

Am uitat că anii trec, că fiecare „azi” și „acum” e cel mai important, am uitat că cine sunt azi e mai tânăr ca mâine și mai bătrân ca ieri; da, toate astea le-am uitat. 

Am uitat că moartea e realitate, că e la fel de vie ca viața, am uitat că mai puternică decât moartea nu este viața, ci dragostea. 

Am uitat că dragostea nu este confortabilă, am uitat că „a iubi” este sinonim cu „a munci” , am uitat că munca este un calvar pentru oricine nu are o viziune și scop, am uitat că dintre toate cea mai importantă este dragostea. 

Am uitat că uit, da, am uitat! 

Am uitat să Te observ, am uitat că Tu le ai și știi pe toate, am uitat să Te consult și să stau să ascult sfatul și voia Ta. 

Am uitat că Tu m-ai inventat, am uitat că Tu nu ești determinat de timp și spațiu, am uitat că Tu ești dragoste și speranța. 

Am uitat că mă vrei în exclusivitate pentru Tine, am uitat că ești gelos, am uitat că suferi când nu Te caut, am uitat să Te fac prioritatea mea numărul unu, indiferent de persoană, lucru, proiect sau orice altceva. 

Am uitat că uit, da, am uitat!