Pulbere de har

6d6b06a99d0ecb402264eec3143909db--catholic-art-religious-art

Întoarcerea fiului risipitor, Rembrandt

”…harul este ceea ce face Dumnezeu în, prin și pentru mine în lumea asta”

Dacă știam de la început prin ce experiențe aveam să trec, poate mă concentram pe altceva. Serios, chiar asta aș fi făcut, o luam la sănătoasa.

Dacă știam că harul poate fi trăit doar în eșec, în faliment, în durere, în suferință … ”în vale”, fugeam de rupeam pământul doar să evit capitolul DEPENDENT DE HAR.

Dacă știam că gustul harului e sinonim cu gustul lacrimilor; lacrimi fierbinți care te fac să vrei să dărâmi tot în cale, lacrimi care te țin cu capul plecat de rușine, întins și ghemuit la podea; sigur lăsam experiența asta pe altă dată.

Dacă știam că harul nu poate fi înțeles din picioare, semeț și lipsit de smerenie, ziceam ”pas” la mâna asta, sau cel puțin ”fold”.

Dacă știam că harul nu are nici o legătură cu CINE SUNT EU ci cu CINE ESTE EL, poate nu mă luam la trântă cu el (metaforic vorbind)

Dacă înțelegeam că harul mă vrea așa cum sunt, dezbăcat de cine sunt, gol de orice posesiune, gol de mine, plin de nimic. Fără impresii, fără nimic. Eu, gol și atât. Poate că nu alegeam ”cea mai bună variantă a mea” și rămâneam cuminte în banca mea.

Acum? Acum sunt în procesul acceptării.

Accept că harul este ceea ce face Dumnezeu în, prin și pentru mine în lumea asta și că El nu este dependent de mine.

Înțeleg că harul nu vrea cea mai bună variantă a mea să iasă în evidență, ci toată disponibilitatea mea, pentru ca El să iasă în evidență în mine, prin mine și pentru celălat.

Observ că harul nu este un simplu ”dar nemeritat”, el este tot ceea ce face Dumnezeu prin Domnul Isus, iar ceea ce a făcut Domnul Isus a fost și este manifestul caracterului Lui.

Mă întreb, ca orice muritor: ”la ce întrebare răspunde harul?”

Evident, aici nu e vorba de mine, e vorba despre el și El, sau doar despre El și cum se manifestă. Unii gânditori propun: ”Ce poate face el cu mine?”, ”Cum mă transformă?”, În ce mă transformă?, Știu Cine e sursa lui, dar care e scopul harului? La ce e bun harul? Cui folosește, mie sau Lui?

Din câte am observat, cel puțin asta funcționează la mine: 

Harul îmi dă putere să mă ridic din eșec, să îmi șterg lacrimile și s-o iau de la început, din nou și din nou.

Fără conștiența faptului că sunt om, că e dreptul meu să greșesc și obligația mea să-mi asum greșeala, la ce folos?

Fără certitudinea falimentului și a incapacității mele de e reuși de unul singur, fără curajul nebunesc de a-mi cere iertare, sunt pierdut și lipsit de ”viață și libertate”.

Harul mă ia din faliment și-mi arată că toată datoria mea a fost plătită, mai mult, că Tatăl meu este cel mai bogat din univers, că țin în mâini testamentul Lui, că sunt moștenitorul Lui de drept și că nu se va răzgândi vreodată; sigur și fără dubii.

Harul îmi arată că indiferent cât de jos sunt, Tatăl meu se uită la mine cu respect, cu bunătate, cu milă, cu înțelegere, cu compasiune și cu dragoste. Astea nu le-am putut învăța din picioare, eram prea sus pentru El.

Harul e ceea ce face bunătatea Lui.

Cum răspund eu la tot ce face El? Nu pot să nu mă întreb: ”Ce vezi la mine?”, ”De ce mai stai când știi că o s-o dau în bară din nou?„ ”Nu Te-ai săturat de mine?”, ”De ce ești atât de bun?” ”Știi cine sunt, de ce nu pleci?” ”Nu ai nevoie de mine, de ce ești lângă mine de fiecare dată?” et cettera.

La toate, singurul răspuns care-mi trece prin minte e: ”Așa sunt Eu, plin de bunătate, de răbdare, înțelegere și dragoste. Sunt încet la mânie și gata să iert. Singura Mea intenție față de om este bine, gânduri de pace și de bucurie”.  

Acum, pieptul Tatălui meu e tot ce mai vreau și locul în care mă simt în siguranță, indiferent de epuizare, lipsa mâncării sau a îmbrăcămintei. Palmele Lui, care sunt tot ce am nevoie mă primesc și sunt deschise, special pentru mine.

Ele mă vor și sunt săpat în ele, acolo am fost înainte să fi fost în genunchi.

Sincer, sunt în cea mai incipientă formă de descoperire a Ta.

Mă ierți, sunt stângaci, timid și speriat.

Mă șochezi. Te credeam altfel.

Mulțumesc!

🙂

 

 

 

 

 

Anunțuri

Ce ai mai scump de oferit? 

ampulheta-do-tempo-wallpaper-3 (1)

Să îți dau o oră, o zi, o săptămână, un an sau zeci de ani din timpul meu, mi se pare cea mai scumpă resursă pe care o am de dat. 

Am auzit odată: „iți dau ce-am mai scump pe lumea asta” . Sună fain, nu?

Fiecare dintre noi putem aprecia sau cântări valoarea, mai mult sau mai puțin corect, anumitor obiecte, fapte sau persoane (chiar dacă e puțin impropriu), dar, câți dintre noi știm „cât cost?”

Se zice că odată, un om de succes ajunge acasă destul de târziu. În pragul ușii, copilul lui îl întâmpină și-l ia în brațe, apoi îi spune: „tati, pot să te întreb ceva personal?” Tatăl, surprins, ii răspunde „desigur, orice” .

„Cât câștigi pe oră?” întreabă pruncul. Tatăl, ușor iritat, îi spune „100 de lei” .

Pruncul, din nou „mai pot să te rog ceva?”. „Sigur”, spune omul de succes.

Stă pruncul nostru și le coace, apoi spune „îmi împrumuți 15 lei, te rog?” , cu capul în pământ, copilul.

Tatăl, mirat, „pentru ce ai nevoie de ei împrumut și nu mi-i ceri? Tot ce muncesc este pentru tine”

 „Tati, am strâns sticle, am dus gunoiul, am spălat mașina, am făcut toate temele și am strâns 85 de lei, mai am nevoie de 15 lei, ca să pot sta cu tine o oră mai mult; vrei să stai cu mine? Am bani.”

Nu știu cum sau ce a făcut în continuare tatăl nostru din poveste, dar un lucru e clar, avem tați prea ocupați, mame prea ocupate și oameni cu prea multe pe cap ca să-și mai poată iubi odraslele.

Văd destul de clar goana asta după lucruri, avere, faimă, putere șamd.

Chiar să le luăm pe fiecare în parte, inima umană nu poate fi satisfăcută de nimic material, chiar nu nu poate fi satisfăcută.

De câte ori nu ți-ai spus „dacă voi avea cutare lucru, voi fi fericit și nu mai am nevoie de nimic?” sau „dacă voi fi cu cutare persoană, voi fi cel mai fericit?” sau „dacă ajung pe podium, sunt cel mai fericit?” șamd

 Să zicem că ai lucrul ăla ești cu persoana aia și stai unde vrei. Apoi, dintr-o dată nu mai ai nimic și pierzi tot, ce mai ai?

Dar dacă lupți 20 sau 30 de ani să ai toate astea, apoi mori a doua zi?”

„Ne batem joc de zeci de ani, apoi, în fața morții cerșim clipe” spune un proverb.

În ce este orchestrata toată umanitatea?

 Care e scena unde se desfășoară omenirea?

Unde îți desfășori planurile, durerea, dragostea, viața?

În ce e ancorata speranța?

Cine poate controla răsăritul și apusul?

Pe ce te bazezi când spui „mâine, data viitoare, mai vedem, o să fie bine, ne mai auzim șamd?”

Îl neglijam și nu știm niciodată când e gata, apoi, mai vrem doar o zi, câteva ore sau minute.

Aș putea să te iubesc cu toate ființa, să te înec în dragoste și să știi că ești vrută, dar, toate astea, nu le pot face în afara timpului.

Aș putea să construiesc cea mai frumoasă casă sau orice altceva, dar, faptul că „fac” (care e important) l-aș putea face să fie pe plan secund în favoarea lui „să fiu” .

Să îți dau o oră, o zi, o săptămână, un an sau zeci de ani din timpul meu, mi se pare cea mai scumpă resursă pe care o am de dat.

Până și dragostea are nevoie de timp. Timp să fie găsită, timp să fie apreciată, timp să fie crescută,  timp să fie întreținută și timp să fie crescândă. Timp să fie consumată. Timp să se odihnească.

Cât cost? Nu știu, dar știu că toată materia nu poate echivala valoarea mea. Dacă ai putea valorifica tot ce e de valoare în lumea asta, tot nu ar fi suficient. La fel e și in cazul tău.

Ce ai mai scump de oferit?

Timpul tău! 

Să-ți dau ce nu poate fi recuperat, să fii alegerea mea numărul unu, să fii prioritate mea numărul unu, să fiu lângă tine „în orice timp” , să împart „timpul” cu tine șamd, mi se pare o dovadă practică de iubire.

Desigur, pot să te iubesc teoretic și iluzoriu. Să nu îți dau timpul, energia, atenția, afecțiunea, îmbrățișare, respect și admirație. Pot. Dar aia nu e dragoste efectivă, e altceva, iar eu nu cred în aia.

Cine sunt (ca om) este format în timp, iar Inventatorul timpului este în timp, dar și în afara timpului, în același timp.

Care e scopul familiei? 

La facultate, doamna profesoară ne propune orice temă dorim „Despre familie” .

Din banca de unde eram, mă uit peste ochelari la profa și-mi spun: „familie, ce-i aia?” .

Se termină cursul și plec îngândurat, mozaicul de pe holurile facultății îmi țin privirile ca prizoniere până la ieșirea din facultate, în parcare și în mașină.

Gândirea mea a fost provocată la a procesa ceva ce nu știe, nu a experimentat vreodată și nici nu înțelege.

Sincer, știu cum arată familii dezorganizate, traumatizate, pline de sărăcie, datorii, probleme de tot soiul și lipsuri cât cuprinde.

Știu cum arată familii divorțate, copii fără părinți, părinți fără copii, soți abuzatori, soții bârfitoare, copii abuzați, soții și fete violate, tați bătuți de proprii copii, copii bătuți de părinți … lista poate continua.

Am văzut și familii faine, unde tații sunt atenți cu soțiile lor, copiii se simt și cresc în siguranță, soții faine, pline de bunătate și cu caracter puternic.

Stau și mă gândesc: „De ce a inventat Dumnezeu familia?” „Care e scopul ei?”

„Unde sunt eu în scopul ăsta?”

Pe lângă capacitatea procrearii și a plăcerii odată cu dragostea pe care o simți față de Ion sau Maricica, care a fost intenția ei?

Dacă iau întrebarea asta din punct de vedere holistic, cred că familia a fost inventată pentru manifestarea reciprocă a dragostei între și pentru oameni, prin asta, oamenii să participe la crearea unei lumi plină cu oameni care se iubesc și sunt buni unii cu alții.

„Mda! Asta sună a chestii SF, Denis, știi?”, ai putea riposta. Pentru un minut îți dau dreptate și mă pun în locul tău.

Răspunsul meu? …

De ce se simt atrași unul de celălalt, Ion și Mărie?

De ce au încredere că ” se vor iubi” și „vor fi fericiți” ?

Ce le alimentează „speranțele” unei relații?

De ce, cei care se iubesc nu-și vor răul unul altuia?

De ce are grijă de copiii lui cel care nu e iubit de majoritatea?

De ce îți pasă de cel pe care-l/care-o iubești?

De ce, în dragoste, cauți să faci bine și fericit pe celălalt?

Cine, ce și unde este Binele?

Cine, ce și unde este Dragoste?

Oricât de subiectiv și egoist sună, nu pot să cred că o familie poate fi fericită, împlinită și completă fără Dumnezeu.

Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie să-L băgăm în seamă, ci pentru că noi suntem din El (invenția Lui) și nu putem fi compleți fără El.

Unde sunt eu în toată „afacerea” asta? Nicăieri.

Nu demult am fost într-un loc drag mie și îmi spuneam: „nu cred că sunt pregătit să fiu soț și tată, cu atât mai puțin să am o familie” . 

Mă uitam la apus și nu reușeam să mă văd în postura de soț și tată. Nu mă credeam capabil.

Un gând blând și suav a venit la mine și mi-a spus: „a iubi este despre celălalt, a fi soț înseamnă să fii concentrat să o iubești pe soția ta, a fi tată înseamnă să fii concentrat pe copiii tăi, a iubi familia înseamnă să te sacrifici de dragul lor”

Stelele reflectau în apă, am uitat că timpul a trecut și s-a înnoptat. Mă las pe spate și mă simt provocat să-mi asum tot ce mi s-a spus, spectacolul galactic mă liniștește și mă aruncă în meditație.

Mă trag înapoi și mi-e frică, încep să plâng și să îmi prezint argumentele care nu pot face plauzibilă teza care mă provoacă: „Doamne, nu știu să iubesc, nu știu să cresc un copil, nu știu să am grijă de o familie; mi-e frică de o așa de mare responsabilitate, nu știu să o administrez”

Același gând insistă și nu se lasă bătut, se pare că „familia” e un topic important pentru El și mine, dar, unul dintre noi doi vrea să fugă de ea și ăla nu e El.

„În dragoste nu există frică” , un alt gând mi se șoptește.

„Cu Mine nu există frică” , insistă gândul.

„Eu te învăț, ai încredere în Mine” , un alt gând.

„Cu Mine, toate lucrurile sunt posibile”, alt argument.

„Eu sunt Dragoste și îți vreau binele și fericirea”.

„Ai încredere în Mine, Eu te-am inventat și știu tot ce ai nevoie, fii curajos!”

Fiecare gând care mi se prezenta mă dezarma de toate argumentele pregătite în mine, mă gândeam: „nu poate să-mi combată argumentele astea” .

O tăcere de mormânt se așterne între noi. Malul care desparte stelele de cer mă face să mă minunez și mă liniștește din nou. Mă uit la ele și îmi plac, e un spectacol universal al cărei Dirijor ești Tu.

„Eu sunt cu tine, în tot ce faci Eu nu te abandonez” , o șoaptă mă încălzește.

Cedez și mă arunc în Tine. Toată bunătatea Ta mă convinge de iubirea Ta față de mine. Îmi pun mâinile sub cap și mă bucur, zâmbesc și meditez: „eu, pot să fiu soț și tată?”

Mă uit în jur să nu mă audă sau vadă cineva și spun bucuros, în șoaptă: „eu, pot să fiu soț și tată?” 

„Adică, ai încredere în mine să iubesc o femeie, să am grijă de ea și să-i fiu soț?”, întreb surprins de bucurie.

” Da”, spune șoapta.

„Ai încredere mine că o să fiu un tată bun, o să am grijă de copiii pe care mi dai, că o să-i educ și o să-i cresc bine?” , altă întrebarea de-a mea.

„Da, am” , ferm.

Pentru că am încredere în Tine, Te cred pe cuvânt și mă conformez. De azi înainte știu, „Dumnezeu are încredere în mine că pot să fiu un soț și tată bun” , iar asta cred că e valabil și pentru tine.

Dumnezeu are încredere în tine că poți să fii un soț și tată bun sau o soție și o mamă bună, iar dacă El spune așa, înseamnă că știe ce spune.

Cu gânduri bune,

Un prieten

Am uitat că uit, da, am uitat! 

Am uitat că uit, da, am uitat!

Am uitat să stau cu mine, la fel, am uitat să stau cu Tine. 

Am uitat să privesc frunzele bătute de vânt, am uitat să observ cărămizile corodate de ploi și ani, am uitat că timpul lasă urme și evenimentele lasă cicatrici.

Am uitat să las adierea de vânt să treacă peste mine, am uitat să mă las purtat pe aripile vântului, am uitat să miros și să ascult greierii cum cântă, am uitat să mă uit la furnici și la toată truda pe care ele o depun.

Am uitat să stau, să mă odihnesc, să privesc și să ascult. 

Am uitat să fiu cu mine, să mă ascult și să tac mai mult. Am uitat să-mi ascult respirațiile, bătăile inimii și pulsul. 

Am uitat că uit, da, am uitat!

Am uitat că fiecare zi e un nou pas sigur spre moarte, am uitat că viața e o clepsidra și că vine ziua când și nisipul meu se va termina. 

Am uitat sunetul de bulgări care lovește într-un sicriu, am uitat durerea față de cineva drag, am uitat pierderea și durerea ei.

Am uitat că durerea-i temporară, temporală și tempomata, am uitat că în durere am învățat cele mai importante lecții. 

Am uitat că uit, da, am uitat! 

Am uitat că anii trec, că fiecare „azi” și „acum” e cel mai important, am uitat că cine sunt azi e mai tânăr ca mâine și mai bătrân ca ieri; da, toate astea le-am uitat. 

Am uitat că moartea e realitate, că e la fel de vie ca viața, am uitat că mai puternică decât moartea nu este viața, ci dragostea. 

Am uitat că dragostea nu este confortabilă, am uitat că „a iubi” este sinonim cu „a munci” , am uitat că munca este un calvar pentru oricine nu are o viziune și scop, am uitat că dintre toate cea mai importantă este dragostea. 

Am uitat că uit, da, am uitat! 

Am uitat să Te observ, am uitat că Tu le ai și știi pe toate, am uitat să Te consult și să stau să ascult sfatul și voia Ta. 

Am uitat că Tu m-ai inventat, am uitat că Tu nu ești determinat de timp și spațiu, am uitat că Tu ești dragoste și speranța. 

Am uitat că mă vrei în exclusivitate pentru Tine, am uitat că ești gelos, am uitat că suferi când nu Te caut, am uitat să Te fac prioritatea mea numărul unu, indiferent de persoană, lucru, proiect sau orice altceva. 

Am uitat că uit, da, am uitat! 

Despre fericitarea relațiilor 

În ultima vreme, mintea mea e bombardata de gânduri, reflecții și temeri. Imobilizarea mea mă face să am mai mult timp cu mine și pentru mine.

Pe lângă toate frământările care mă încearcă, două mari capitole îmi atrag atenția și mă fac să nu avansez, relațional vorbind, până nu înțeleg 1) relațiile și 2) harul. 

Desigur, nu sunt interesat de genul de relații tip „pile” , ele sunt de când lumea și vor funcționa cât timp va fi lumea. Nu le condamn, încrederea funcționează pe bază de recomandare, recomandare care e fost dusă la nivelul „pilelor”, subiectiv și greșit, părerea mea, dar funcțional. 

Sunt interesat de relația interumană, care e compusă din relația de tip „apropiat”, ” prieten” și „iubit” .

Trebuie să recunosc că am o foarte vagă idee despre ele și că mă confrunt cu o lipsă de cunoaștere a ăstora. 

Mai trebuie să recunosc că, din punctul meu de vedere, dacă o relație nu are un scop și dacă nu produce ceva bun, ea nu trebuie să existe. Indiferent de suferința și prețul care trebuie plătit. Poate sună extrem, dar e mai sănătos. 

Am făcut o cercetare a „prieteniei” , la toate nivelurile și am căutat autori care au avut nevoie să înțeleagă prietenia și fericirea din spatele ei.

Am găsit câțiva ca:

Cicero – „Despre prietenie” ,

 C. S. Lewis – „Cele patru iubiri” , 

Daniel Goleman – „Inteligență Emoțională” ,

John Welwood – „Psihologia trezirii” , 

Bertrand Russel – „În căutarea fericirii” , 

Albert Ellis – „Cum să trăiești cu un nevrotic”, 

Nassim Taleb – „Lebăda Neagră” și lista este foarte lungă în funcție de preferințe. 

După ce le voi citi, o să fac un scurt rezumat. 

Iubit, efectiv! 

Dacă ceva este suprascris, supraexprimat, suprasolicitat și infraoferit; acel „ceva” este iubirea efectivă. 

Oriunde te uiți vezi nevoia ei și inimile seci care sunt magnezizate de cineva care-o are de oferit. 

Vezi un cuplu care radiază de bucurie și fericire, se iubesc, vrei și tu, vor și ceilalți, dar, cine e dispus să iubească, pe bune?

M-am uitat în biserică, unde am crezut că voi găsi oameni care se antrenează în ale iubitului efectiv. Am găsit predici și cântări care te duc pe culmi intelectuale și emoționale neatinse, oratori excepționali și cântăreți excelenți. 

„Hmmm, ceva lipsește de aici!” , îmi spun eu. „Toate sunt unde trebuie și faine, dar, unde e dragostea?”, mă macină un gând. 

Cineva spune:” nu ai voie să vorbești decât din spatele amvonului, așa îl onorezi pe Dumnezeu”.

„Serios?” , îmi vine râd, desigur că nu o fac, dar ce treabă are amvonul cu dragostea? 

Dumnezeu spune într-un loc: „Vă poruncesc să vă iubiți unii pe alții, nu să vă judecați!” „Eu sunt dragoste, iar voi sunteți făcuți din Mine, nu puteți trăi fără dragoste”

Am fost de multe ori și la multe biserici, unde am găsit așa de puțină dragoste. Predicile, cântările și poeziile abundă în dragoste, dar, după ce s-a terminat programul, în 10 minute biserica e goală, pentru că nimeni nu are ce vorbi cu nimeni și nimeni nu are timp, dragoste sau atenție de oferit. 

Totul e făcut cu un ritm și obișnuință bine trasată, politicos și fără să deranjezi, dar superficial. 

De ce se împuținează unele biserici? De aia! Pentru că oamenii au justa pretenție să găsească oameni care sunt dornici să se iubească, pe bune, și să fie tratați cu respect, responsabilitate și încredere, dar sunt foarte dezamăgiți când primesc doar contrariul. 

Recent, mi-am rupt piciorul. O lecție de smerenie pe care nu am vrut s-o învăț vreodată. M-am urcat pe niște stânci, de unde am vrut să sar în apă, am alunecat și am căzut la baza stâncilor. 

Faptul că trebuie să depind de cineva și că nu pot dispune de mine, mă cam enervează și mă smerește în același timp. 

Am plâns, nu de durere sau pentru picior, ci pentru că nu am ascultat să nu mă urc pe stâncile alea. „Ce vreau” a fost mai important decât „ce trebuie”, iar acum plătesc pentru neascultare. 

Dacă tot am pățit-o, m-am pus deoparte și am meditat la toată situația asta. Ce învăț de aici? 

1) DEPENDENȚA 

2) ACCEPTAREA COMPASIUNII 

3) ODIHNĂ 

De când mă știu, nu am tolerat comportamentul „demn de milă” sau „dependența”, parcă fiecare por din mine refuza să primească milă sau compasiune ori să depind de cineva. 

Dacă fac o introspecție, nici nu e mirare. Anturajul pe care l-am avut aproape 25 de ani și mediul unde am crescut, m-au ” format” ca cineva puternic, dur, fără lacrimi de durere, fără milă sau compasiune față de mine și independent. 

„Nu, eu nu-mi permit să fiu slab, sensibil, plângăcios sau prea tolerant cu mine” , îmi spuneam de fiecare dată când eram la pământ. 

„Nu am nevoie de nimeni, nici prin preajma mea și nici să mă iubească, mă descurc eu” , erau gândurile sincere din inima mea care refuza orice formă de a fi dependentă de cineva.

Parcă mi-e ciudă pe mine și pentru faptul că sunt câțiva prieteni care știu cine sunt, în parte, cu adevărat. Mă miră faptul că încă mai sunt prin preajma mea. 

Mă plimbam, ieri, pe munte și mă trăsneste un gând: „cred că e normal să am nevoie de iubire, apreciere, sinceritate și compasiune” . 

Plecăm cu copiii la baie, nu departe de Ochiul Bei, în amonte este un loc de scăldat, ceva de vis. Apa e umbrită de un munte drept, alb și impunător. 

Intrăm cu copiii în apă și îmi vine mie-n minte să urc pe stânci și să sar în apă. Mai făcusem asta înainte. 

Îmi caut un loc, studiez pe unde pot merge și de unde pot sări, apoi mă uit unde pot plonja în apă, „floare la ureche” , zic eu. După ce-am ajuns la înălțimea pe care o voiam, am vrut să sar dar am alunecat și am căzut la baza stâncii. 

Din cauza durerilor am amorțit cu totul. Nu-mi simțeam mâinile sau picioarele, până și urechile îmi erau amorțite de la durere. 

Câteva zile am tot refuzat să fiu ajutat sau compătimit. Am mers în baie și era să cad și m-am înfuriat pe incapacitatea mea de a face ce vreau și faptul că „trebuie” să depind de cineva. 

E o luptă cu mine însumi în toată lecția asta și nu am de gând să o repet, prefer să învăț ce trebuie și să merg mai departe. 

Trebuie să recunosc că au fost oameni de la care mă așteptam să se ofere să mă ajute în toată „afacerea” asta, și care nu au făcut-o. Greșesc eu că am așteptări sau e injust să te aștepți să fii ajutat fără să ceri ajutorul? Nu știu. Eu? Nu am nevoie să îmi spună cineva că are nevoie și de mine dacă văd că are. Suntem diferiți. 

La fel, trebuie să recunosc că oameni de la care nu mă așteptam să mă ajute au făcut-o. Pe care să-i consider prieteni? Pe cei care au sărit în ajutor sau pe cei cu care împărtășesc aceleași lucruri? Greu de spus. 

Se pare că Dumnezeu vrea să mă iubească, efectiv, prin toți oamenii pe care i-a pus să aibă grijă de mine. 

Recent, mă tot gândesc la celibat și la o viață solitară. Nu mă bucură extraordinar gândul, dar, e o opțiune. Cel puțin acum. 

Oare, toată experiența asta mă pregătește pentru a accepta că am nevoie să accept să fiu iubit?

In mintea mea e o mare contradictie: „De ce nu pot doar sa iubesc, fără să am nevoie să fiu iubit?”

 Hmmm, nu se putea învăța fără să-mi rup piciorul? 

Ce înseamnă să fii un bărbat adevărat? 

Mai 2016

Mi-am făcut timp să meditez la următoarea: „Ce înseamnă să fii un bărbat adevărat?”

M-am uitat la multe persoane de sex masculin, fiecare cu dimensiunile lui, cu sau fără păr în cap, înalți, scunzi; din diferite pături sociale, celibatari sau căsătoriți. Mă uitam la ei și-i întrebam „tu, ești un bărbat adevărat?”

Apoi am coborât de la gen, la specie și de la specie la particular. Am restrâns cercul și numărul de aplicanți, am început să separ balastul de nisip și apa de noroi. Cei mai mulți n-au meritat nici măcar să-i iau în calcul.

Mi-am îndreptat privirea spre modelele pe care le-am avut și spre cele pe care le mai am. M-am uitat atent și am găsit multe calități, dar și multe defecte.
I-am întrebat în sinea mea „tu, ești un bărbat adevărat?”

Am găsit bărbați care găsesc plăcut să-și umilească, ba chiar să-și lovească soțiile/prietenele (în public sau în privat), bărbați care nu au nicio problemă să aibă două joburi în detrimentul familiei, bărbați care nu au valori sau principii.

Am mai găsit foarte mulți băieți – bătrâni cu jucării din ce în ce mai scumpe, dar fără coloană vertebrală.

Am găsit bărbați frumoși, dar fără minte.

Am găsit bărbați frumoși, dar leneși.

Am găsit bărbați frumoși, dar curvari.

Am găsit bărbați frumoși, dar fricoși și iersponsabili.

Am găsit bărbați frumoși, dar care se iubeau prea mult pe ei înșiși (narcisiști) … după tot ce-am găsit, am obosit.

Apoi mi-am îndreptat privirea spre mine, m-am făcut propriul observator, obiectiv și imparțial. M-am întrebat:”eu, sunt un bărbat adevărat?”

Cu toată franchețea mi-am răspuns:” nu, nu sunt un bărbat adevărat!”

Am căzut supărat, pe mine și pe cei care m-au înconjurat. 

Am început să strig disperat: „Cine este un bărbat adevărat?

Cum arată un bărbat adevărat?

Cum se comportă un bărbat adevărat?

Cum gândește un bărbat adevărat?

Unde găsesc un bărbat adevărat?”

După ce-am făcut curat în mintea mea, am mers la geneza bărbăției și la Inventatorul umanității.

Am mers în căutarea Singurului Bărbat adevărat, am mers să-L caut și să stau cu El de vorbă, să mă învețe și să contemplez la imaginea Lui, să mă transform în El și să fiu ce-aș fi fost îndreptățit să fiu. 

UPDATE: 22.07.2017 

Mi-am luat timp și m-am disciplinat să Te cunosc și să Te observ. Să știu Cine ești, cum Te comporți cu cei din jurul Tău și cum arată caracterul Tău. 

Sunt șocat! Ești anormal de bun, drept, blând, smerit, liniștit, pașnic, curat, curajos și neînfricat. 

Mulți înțelepți dinaintea mea Te-au găsit, și eu Te descopăr prin ei. Toți sunt oameni de caracter și vrednici de crezare. 

Mi-e rușine de bărbatul de mine, comparativ cu standardul creației Tale și nivelul la care sunt chemat să trăiesc. 

Dacă ăsta e standardul pe care mi-l ceri, eu zic pas! 

Observ că nu Te mulțumești doar să știu „cine” ești. Nu, Tu vrei toată ființa mea și să Te las să crești în mine. 

Mai sus, am scris că „să mă transform în Tine” , am greșit, dar o las scrisă,  poate va fi utilă cuiva. 

Tu nu vrei să mă transform eu în Tine, ci să Te las să domnești în mine și să crești. 

Nu reușesc să Te înțeleg: „De ce vrei să crești o ființă umană, supusă eșecului, poftelor, răului, patimilor și care e plângăcioasa din fire?” 

Ce îți alimentează dragostea pentru mine?

Deși Te calc pe nervi și ascultarea e o disciplină trasă de păr, Te văd plin de bunătate, răbdare și înțelegere pentru mine. 

Ce te face să fii așa? Faptul că ești Dumnezeu și că nu ai toane bune sau proaste? 

…